Ziua incepuse bine. Vedeam in sfarsit soarele dupa zile intregi de ploaie. Cateii se zbenguiau prin curte. Captain Jack, calul de sport al Roxanei, scotea curios capul la fereastra sa vada ce facem. Nimic nu ne pregatea pentru aventurile ce urmau.

Stiam ce aveam de facut. Ajunsesem la Villa Abbatis Equestrian Center, in nordul judetului Sibiu, cu o zi inainte. Era o vreme mohorata, cu un inceput de burnita. Ma tot uitam in jur cu un ochi critic, cautand locatii bune pentru fotografiat caii in libertate. Cum spatiul din jurul curtii mi s-a parut ingust, l-am inhamat la trasura pe Cezar, un semigreu romanesc mare si bland, si am plecat sa hoinarim pe dealuri.

Am trecut de tiglarie, unde incepand cu luna mai mesteri unguri fabrica tigla manuala ca pe vremuri, si am dat cu ochii de pajisti. Pasuni. Paduri. Cat vezi cu ochii. Raiul. Greu de ales, totul parea potrivit pentru cai.

Aici am urcat a doua zi dimineata, pe un soare ce te imbia la leneveala, sa punem tarusii unde urma sa facem sesiunea foto. In jumatate de ora eram gata. Gardul electric se rezuma la un fir subtire pe care Roxana m-a asigurat ca toti calutii il cunosc si ca il ocolesc. Aveam putine emotii. Nu de alta, dar de data aceasta nu avea curent electric in el.

I-am vazut de departe, urcand de jos, de la tiglarie. Doi cai de sport. Inalti, mandri, curiosi. Aspen, un murg inchis la culoare, si Rossini, un roib. Mi-am pregatit aparatul si Roxana le-a dat drumul. Cand s-au vazut liberi, au nechezat si au luat-o la fuga. Direct spre padure. Au trecut prin gardul nostru ca prin branza. Imaginea era frumoasa. Doi cai alergand liberi peste dealuri. Dar sedinta mea foto a durat fix zece secunde.

Au inceput cautarile. Unde s-au dus? Acum alergam si noi peste dealuri. Pe jos. Dupa aproximativ 20 de minute am aflat ca au ajuns acasa, la ferma. Am refacut gardul, adica am innodat firul. De data aceasta am agatat din loc in loc si niste panglici rosii, lungi, care fluturau in bataia vantului. Strategia a functionat. Cand au vazut cum se miscau panglicile, nu s-au mai apropiat de gard. Succes total.

Tura a doua. Priveam increzatoare cele patru iepe care urcau acum dealul. Roxana le-a plimbat pe langa gard, sa vada firul si panglicile. Sa nu mai avem surprize. Le-a dat drumul si… au luat-o la goana. Direct prin mijlocul gardului nostru. Istoria se repeta. Lady Bambina, o iapa inchisa la culoare, conducea turma si era capul rautatilor.

Iepele n-au fugit insa la ferma, asa cum speram noi. Am aflat ca au fost vazute in cimitir. Apoi ca alearga prin sat. In final au ajuns si acasa. Deja eram obosite de atata alergatura. Mai mult alergam noi decat caii.

Am facut o ultima incercare. Am adus inapoi doar trei iepe. Pe cea rebela a lasat-o la ferma. De data aceasta a functionat. Fotografii frumoase, soare si nori de ploaie care aratau bine in poze. Spre sfarsit am rugat-o pe Roxana sa le faca sa alerge, sa obtin niste cadre in viteza. Trei. Patru ture. Totul parea ca merge ca pe roate, cand iapa din fata s-a enervat si a rupt iar gardul.

Trei caluti alergand liberi peste dealuri. Am pus aparatul jos si am inceput sa rad. O luam de la capat.