Am aflat de centrul de echitatie Potcoava absolut intamplator, cand cautam locatii deosebite pentru workshopurile lunare de fotografie ecvestra pe care le organizez.

Citisem informatiile de pe site-ul lor, dar nimic nu ma pregatea pentru ceea ce urma sa gasesc acolo.

Drumul era serpuit, plin de gropi si serpentine. Din satul Brebu, la bazele muntilor Leaota, se temina civilizatia si incep dealurile. Peisaj pastoral, stil Alecsandri. De acolo porneste o sosea moderna, ingusta, de cativa kilometri. O Trans-Alpina in miniatura. Este drumul de acces catre Potcoava, asezata in mijlocul pustietatii.

Bariera cu camera video si actionata cu senzor. Manej dreptunghiular, manej rotund. Casuta din lemn cu ac operis de iarba pentru copii. Foisor, grajd si garduri facute din acelasi lemn. Mese si scaune facute manual de un artist din Timisoara. Semineu si cuptoare cu lemne create de un mester ceramist din Covasna.

Totul emana stil. Nici nu apuc sa intru in pensiune. Stau pur si simplu in picioare si privesc. Varfurile muntilor Leaota pe fundal, inca acoperite de zapada. La picioarele mele, flori si papadii. Aud un nechezat. 12 cai blonzi, rasa Haflinger, pasc liberi pe cele 5ha ale domeniului.

„In 2008 m-am imbolnavit de cai. Am cautat teren o jumatate de an. Cand am ajuns aici, in 15 minute am gasit locul,” spune Ionut Popescu. Este un om vesel si, la prima vedere, te frapeaza asemanarea fizica cu Gyuri Pascu. Ii vezi apoi blandetea din privire si atitudine. Cand vorbeste despre cai sau cand este in preajma lor.

Nu stia nimic despre domeniul ecvestru cand s-a hotarat sa-si faca centrul de echitatie. Lucra in zona vanzarilor de software. I-a luat un an sa se hotarasca ce rasa de cai vrea. A vizitat multe herghelii si a studiat multe rase. Nimic nu se potrivea. Voia Huţul, care este o rasa romaneasca ce se gaseste la herghelia de la Lucina. „Zici ca e neam de capra dupa cum urca. Dar noi aveam nevoie de cai frumosi. Hutulul e mic si uratel,” spune Ionut.

Avea clar nevoie sa inteleaga mai multe despre psihologia ecvestra si calarie. Asa ca Silvia, prietena lui de atunci, cu care acum are trei copii, i-a facut o surpriza. I-a aranjat sa mearga in Spania, la un curs de „doma en liberdad” (dresaj in libertate) cu celebrul dresor de cai roman Miron Bococi.

A stat acolo doua saptamani si caii ajunsesera sa-l asculte asa de bine incat Ionut il suspecta pe Miron ca i-a dat cai deja dresati. Intamplarea a facut sa aplice pe viu ceea ce invatase. Politia din Barcelona i-a anuntat ca pe un camp din apropiere a scapat un armasar ranit si violent. Miron i-a spus ca acesta este testul lui. I-a prins calul cu un lasou si l-a bagat in padoc. Ionut avea doar o lesa si o cravasa. „In 45 de minute, acel armasar care voia sa ma omoare a stat cuminte sa ii curat rana. A fost incredibil,” spune Ionut.

De atunci totul a decurs mai lin. S-a hotarat sa isi cumpere cai rasa Haflinger, care sunt cai de munte, relativ mici, crescuti la peste 2000 de metri altitudine. Au picioare adaptate terenului accidentat si un strop de sange de cal arab in ei. Sunt blanzi, cuminti, gen cai de tractiune. Dar daca stii sa alergi, sangele de arab iese imediat la suprafata.

„Cand m-a auzit ce vreau sa cumpar, Dan Mosescu de la 7Cai a ras si mi-a zis sa-mi cumpar mai bine magari,” isi aminteste Ionut zambind.

S-a tinut insa de planul lui. Impreuna cu Miron Bococi a plecat in nordul Italiei, in Tirolul de Sud, in satul Hafling. De acolo a cumparat 10 cai Haflinger, pe care i-a adus in Romania si, cu ajutorul lui Miron, i-a dresat. „Cred ca valoarea unui cal este pe jumatate data de educatie,” spune el.

Acum sunt atat de blanzi si de iubiti incat nu te poti opri sa-i mangai si sa-i pupi. La fiecare cinci zile sunt spalati cu un sampon special, care le pune coamele stralucitoare si mai mult in evidenta. Intre timp au aparut si doi manji, care acum au un an si sunt pe cale sa fie intarcati.

Imi pun echipamentul si merg calare pe munte impreuna cu Mugurel, ajutorul de baza al lui Ionut, sa vad locurile prin care urma sa ii plimb pe viitorii mei cursanti la workshop. Merg cu Stewart, calul de dresaj pe care il dau si copiilor.

Nu pot sa rezist tentatiei si vreau sa vad daca acesti caluti blanzi pot fi si rapizi, asa cum spunea Ionut. Plecam la galop. La inceput mai incet, apoi repede. Le place fuga, asta e clar. Ma simt in siguranta, este o placere sa alergam peste dealuri. Simt calul total diferit fata de Petru, arabul meu. Are picioare mai scurte si trebuie sa se miste mai repede pentru a prinde viteza, dar este excelent. Cand vreau sa ma opresc, calul se linisteste. Ma simt in siguranta din nou.

Mi-e tot mai clar ca am facut o alegere buna pentru workshopul meu. La masa. Nu ma pot opri din mancat. In doua zile m-am ingrasat un kilogram si jumatate. Aflu si motivul: au trecut pe aici trei randuri de masterchefi din Bucuresti pentru a crea meniul si a face training cu cele doua bucatarese din sat. Rezultatele se simt in papilele mele gustative.

Ies la o cafea in foisor. La picioare mi se aseaza Gora si Gonda, doi ciobanesti caucazieni enormi. Se intind relaxati la umbra. Vantul ridica puful papadiilor in aer. Se aude o ciocanitoare. Doi cai necheaza. Energie pozitiva. Dimineata la rasarit am sedinta foto cu toti caii alergand in libertate peste dealuri.